Va prezentam astazi un interviu cu Dr. Daniela Cioplean, medic primar oftalmolog, Presedintele Societatii Romane de Strabologie si Oftalmopediatrie, subiectul dezbatut fiind unul de maxim interes in ziua de astazi: Filmele 3D si afectiunile oculare.
Odata cu aparitia filmelor 3D m-am bucurat ca pot sa exemplific printr-o comparatie „la moda” ce inseamna „vederea in spatiu”, mai exact vederea stereoscopica.
Cu ani in urma, ma chinuiam sa explic pacientilor care este legatura dintre strabism si vedere, iar uneori dupa 15-20’ de explicatii eram intrebata : „dar vede, nu ?”. Da, copilul vedea, dar CU UN SINGUR OCHI, sau cu FIECARE OCHI dar PE RAND.
A vedea cu ambii ochi si a transforma cele doua imagini intr-una singura si care poate fi apreciata si in a treia dimensiune – adancimea defineste ceea ce numim noi vedere binoculara normala. Nivelul ei cel mai performant este stereoscopia normala care poate fi apreciata prin diverse teste.
Exemplele cu condusul masinii, pe care le-am folosit ani la rand au fost mai mult sau mai putin acceptate – vorbeam de un viitor foarte indepartat si oricum baremul romanesc pentru carnetul de conducere nu era aliniat la normele europene. Deci, in trafic exista foarte multi oameni care, teoretic nu apreciaza corect distantele – dificultati la depasiri, parcare etc.
Incercam sa exemplific cat de importanta este in viata de zi cu zi aprecierea distantelor, adancimilor si a obiectelor in miscare, cat de esentiala este in anumite profesii care pentru copiii cu strabism tratati tardiv, practic vor fi inaccesibile.
Lipsa de paralelism si/sau vederea slaba a unuia din ochi taie persoanei respective posibilitatea de a percepe spatiul corect.
Copiii care se nasc cu strabism sau il dobandesc in primele luni de viata au sanse foarte mici de a dobandi aceas¬ta vedere in spatiu uneori chiar daca sunt tratati foarte devreme – pana in 2 ani, dar aceste sanse exista chiar daca aceasta vedere stereoscopica nu va fi una foarte performanta. Precocitatea tratamentului, inclusiv a chirurgiei, cresc mult aceste sanse.
Daca sunt tratati tardiv, nu au practic nici o sansa. Procesul prin care noi, oamenii ajungem la performanta de a percepe corect spatialitatea, este foarte complex si incepe in ziua in care deschidem ochii iar apoi se desfasoara, minut de minut, adaugand carami¬da cu caramida in primii ani ai existentei noastre, cea mai importanta perioada fiind cea precoce, sub varsta de 1 an.
Orice factor care tulbura aceasta dezvoltare: lipsa de aliniere a ochilor, necorectarea viciilor de refractie mari (dioptrii mari) prin ochelari, instalarea unui ochi lenes prin nefolosirea unui ochi poate compromite definitiv obtinerea unei vederi stereoscopice normale. Nu trebuie ignorat factorul timp, cu cat este mai indelungata perioada de dezechilibru, cu atat mai putine sanse exista.
De ce acesti oameni nu ies in evidenta si in viata de zi cu zi nu ii remarcam ca avand probleme? Pentru ca, in general pe parcursul vietii noi ne adaptam. Creierul, mai mult sau mai putin constient, va incerca sa se adapteze situatiilor iar o persoana cu o asemenea problema va evita involuntar situatiile in care poate fi pusa in dificultate. De obicei insa, aceste persoane nu „inteleg” cum vad ceilalti pentru ca nu au termen de comparatie.
Atunci cand dintr-un motiv sau altul, un parinte crede ca micutul „este prea mic” pentru ochelari, pentru operatie sau orice etapa de tratament a unui strabism trebuie sa-si asume responsabilitatea pentru un viitor handicap care ar putea fi evitat. Ironia soartei face ca acesti copii sa-si doreasca sa devina arhitecti, soferi profe-sionisti, chirurgi, stomatologi, etc. si din pacate aceste profesii le vor deveni inaccesibile.
Pana atunci insa, cand va merge cu prietenii la un film 3-D, nu va intelege de ce prietenii lui sunt atat de incantati. Pentru el, filmul respectiv nu va cu nimic deosebit de orice alt film vazut.
Author: Corpul Uman